ASCUTA, FIGGHIU MIU!

Figghiuzzu veni cca, ascuta a mia,
assèttati ô me latu, t’ha’ parrari.
Nun sugnu vecchia, ma cchiù granni ‘i tia.
Tu si’ carusu e hamu a rragiunari.

Quannu eru picciridda mi parìa
ca si nascìa ppi ridiri e jucari.
Nun è accussì, sta vita nun babbìa,
nun si finisci mai di cuntrastari.

Nun parru, no, sulu di malatia,
comu stu me discursu fa pinzari.
Lu munnu è tintu, nun è fissarìa:
c’è cu t’abbrazza e cu ti fa siddiari.

Ci voli forza, chiddu ca manca a mia,
ppi jiri avanti. Nun ti nni ncarricari
di cu si finci amicu o si quartìa.
Tu va’ pi la to’ strata, ‘un t’abbiliari!

Si ncontri petri o spini ppi la via
ha stari attentu, ma nun t’ha firmari.
Lu tempu curri, nun aspetta a tia.
Tu, cu pacienzia, fa’ chiddu c’ha ffari.

C’è cu suspira ppâ malincunia,
c’è cu nun havi forza di campari…
Tu àrmati di curaggiu, ascuta a mia:
Talìa luntanu e vola s’a vvulari!

ASCOLTA, FIGLIO MIO!

Figlio vieni qui, ascoltami,
siediti al mio fianco, ti devo parlare.
Non sono vecchia, ma più grande di te.
Tu sei ragazzo e dobbiamo ragionare.

Quando ero bambina mi sembrava
che si nascesse per ridere e giocare.
Non è così, questa vita non scherza,
non si finisce mai di contrastare.

Non parlo, no, solo di malattia,
come questo discorso fa pensare.
Il mondo è cattivo, non è una bugia:
c’è chi ti abbraccia e chi ti infastidisce.

Ci vuole forza, quello che manca a me,
per andare avanti. Non ti preoccupare
di chi si finge amico o si defila.
Tu vai per la tua strada, non ti angustiare!

Se incontri pietre o spine per la via
devi stare attento, ma non ti devi fermare.
Il tempo corre, non ti aspetta.
Tu, con pazienza, fa’ quello che devi fare.

C’è chi sospira per la malinconia,
c’è chi non ha forza di vivere…
Tu armati di coraggio, ascoltami:
Guarda lontano e vola, se devi volare!

FIUGGHIUZZA MIA…

Un tempu, quannu tu eri picciridda,
çiatuzzu miu, figghiuzza dû me cori,
ju jisava sempri l’occhi nta ‘na stidda,
taliava dunni ‘u suli nasci e mori.

Dunni la terra tocca lu so’ cielu,
pusava l’occhi sempri pi priari
e lu me sangu addivintava gelu
pinsannu ch’è è difficili campari.

Tu, nica, ‘nnuccintedda criatura,
chi nni putìa sapiri di stu munnu?
Nta li me vrazza ti sintìa sicura,
chiancìa e t’accurdava ntô ‘n secunnu.

Lu tempu, ‘ntantu, nun si po’ firmari.
Si crisci e po’ si ‘mpetta cu sta vita.
Semu comu li varchi nmenz’u mari,
semu com’u cristallu o comu ‘a crita.

Tu ca si fimminedda, gioia mia,
si forti, cridi a mia, nun ti scantari
siddu lu ventu çiuscia, strantilìa
e smovi forti l’unni di lu mari.

Stu munnu nun è certu tutto chianu,
la strata nun è liscia comu ‘a sita.
Àrmati di curaggiu e va’ luntanu:
È ‘u primu ‘nsignamentu di sta vita!

FIGLIOLETTA MIA…

Un tempo, quando eri bambina,
respiro mio, figlioletta del mio cuore,
io alzavo sempre gli occhi verso una stella,
guardavo dove il sole nasce e muore.

Dove la terra tocca il suo cielo
posavo sempre gli occhi per pregare
e il mio sangue diventava gelo
pensando che è difficile vivere.

Tu, piccola innocente creatura,
che ne potevi saper di questo mondo?
Tra le mie braccia ti sentivi sicura,
piangevi e ti consolavi in un secondo.

Il tempo, intanto, non si può fermare.
si cresce e poi si lotta con questa vita.
Siamo come le barche in mezzo al mare,
siamo come il cristallo o come la creta.

Tu che sei femminuccia, come me,
sei forte, credimi, non temere
se il vento soffia, agita
e muove forte le onde del mare.

Questo mondo non è certo tutto in pianura,
la strada non è liscia come la seta.
Armati di coraggio e vai lontano:
È il primo insegnamento di questa vita!

LU PASSATU NTÔ CORI

Di lu tempu passatu n’arrestanu chїesi,
funtani e cunventi,
cocchi santu ntê nicchi, certi casi vacanti
ccu li rasti ormai sicchi.

Di lu tempu passatu nn’arrestanu puru
sti petri e sti muri,
sti campagni pirduti e sta terra cripata
pi lu forti caluri.

Sti valati struduti dû forti passari
di muli e carretti,
sciccareddi mbardati c’a tutti li uri
ncuntravi ntê strati.

E sti biviraturi,sti giebbї situati
tra centru e trazzeri…
Li purtuna scurciati, lassati mpurriri
nte casi scurdati.

Di lu tempu passatu nn’arrestanu puru
ricordi e pinzera,
pirchì dintra la menti lu tempu nun trasi,
nun havi premura.

Di lu tempu passatu nn’arrestanu puru
signala nto cori,
pirchì un cori linziatu è signatu pi sempri:
nun po’ cchiù sanari!

IL PASSATO NEL CUORE

Del tempo passato ci restano chiese,
fontane e conventi,
qualche santo nelle nicchie, certe case vuote
con le piante ormai appassite.

Del tempo passato ci rimangono pure
queste pietre e questi muri,
queste campagne abbandonate e questa terra con le crepe
per il forte calore.

Queste lastre di pietra consumate dal continuo passare
di muli e carretti,
asinelli imbastiti che a tutte le ore
incontravi per le strade,

E questi abbeveratoi, queste fontane situate
tra centro e trazzere…
I portoni scorticati, lasciati corrodersi
nelle case dimenticate.

Del tempo passato ci restano pure
ricordi e pensieri,
perché dentro la mente il tempo non entra,
non ha fretta.

Del tempo passato ci restano pure
segni nel cuore,
perché un cuore lacerato è segnato per sempre,
non può più guarire!